Tag Archives: Middle East

After Syria – Rusia și diplomația în Orientul Mijlociu

Context: Decizia președintelui Trump de retragere a forțelor americane din Afghanistan și eșuarea negocierilor cu liderii fracțiunilor talibane moderate au fost percepute ca elemente minimizatoare ale politicii externe a Washingtonului. Asta în timp ce Rusia contabiliza încheierea cu succes a operațiunilor militare din Siria (începute în 2015) și consolidarea parteneriatului cu Iranul (în tandem cu Turcia). Atacul cu drone împotriva rafinăriilor saudite de către militanții yemeniți s-a asociat indirect tot pierderii capacității de proiectare a puterii a Statelor Unite ale Americii. Iar unul dintre principalii săi parteneri în regiune – Israelul – travesează o perioadă de gravă instabilitate politică internă, după pierderea de către Benjamin Netanyahu a alegerilor legislative. Timp în care Rusia a făcut pași înainte în semnarea contractelor de armament cu Egiptul și Pakistanul, cât și în dotarea de facto a partenerului de la Marea Neagră, Turcia, cu elementele sistemului de apărare S-400. Acesta este contextul în care operațiunea reușită de forțele speciale Delta ale USA de eliminare a liderului religios, ideologic și militar al Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi a venit exact la timp pentru a salva un pic din gloria pierdută a celui mai important pol de putere al lumii. Cea mai puțin impresionată a fost, desigur, Rusia. Căreia nu prea îi plac competitori, așa ”pe nepusă masă”, într-o zonă de influență pe care o considera integral sub controlul său. De altfel, chiar jurnaliștii de la cunoscuta publicație Washington Post titrau nu demult că există o țară cu care niciun stat din Orientul Mijlociu nu ezită să se consulte, oficial sau informal, și aceea este Rusia. Dar să privim lucrurile mai în detaliu.

Orientul Mijlociu – vector prioritar în politica externă a Federației Ruse

Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai disecate și analizate în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă Orientul Îndepărtat (în principal China), Orientul Mijlociu, și în mod evident ceea ce numim îndeobște Vecinătatea Apropiată (fostele state sovietice pe care Rusia le dorește în continuare în sfera sa de influență). Strategia de politică externă a Rusiei din ultimele două decenii a utilizat un instrument din recuzita hard-power (nu singurul, dar acesta a fost utilizat preponderent) care s-a dovedit redutabil: resursele şi politica energetică și mai multe instrumente de soft-power (având și o strategie dedicată special acestei componente, după conflictul cu Georgia), reușind astfel un mix destul de eficient (mai cunoscut sub conceptul de război hibrid) şi două principii de acţiune: unilateral – preferat şi multilateral – doar în cazul în care relațiile bilaterale se dovedesc ineficiente.

Spre deosebire de China, a cărei diplomație este pe cât de pragmatică, pe atât de discretă, Rusia a preferat o parte cât mai vizibilă și vocală pe relația cu Occidentul, partea mai puțin vizibilă vizând trei direcții majore, în fapt trei continente: Asia, Africa și America Latină. Nicio posibilitate de conexiune – utilă pe moment sau posibil utilă cândva nu a fost omisă. Impactul acestui tip de abordare s-a văzut în momente cheie, intervenția din Siria și prin aceasta  recâștigarea unei influențe deloc de neglijat în Orientul Mijlociu fiind un astfel de moment.

Concomitent cu eliminarea ISIS, acest moment pare să își fi epuizat rațiunea de a fi. Asta dacă luăm în calcul doar motivația militară (în paranteză, intervenția din Siria a însemnat și un poligon de testare și de promovare a industriei de armament a Federației Ruse, deci în subsidiar având și o componentă economică). Numai că oricât de loial ar fi fost liderul de la Kremlin prietenului său Bashar al-Assad, intervenția din Siria nu ar fi existat fără noile dotări ale armatei și fără perspectiva unui acces la resursele energetice uriașe din regiune. Un obiectiv pe care îl regăsim și în relațiile bilaterale ale Rusiei cu Turcia, Israelul, Arabia Saudită, Qatarul, Libanul. Un pot uriaș, dar și o masă cu mulți jucători determinați să câștige.

Doi pe un balansoar

Prezența Statelor Unite în Nordul Siriei, într-un moment în care părea că va degaja terenul, după costisitorul conflict din Iraq și Afghanistan (compensat parțial de resursele exploatate), nu face decât să complice serios anumite calcule ale Kremlinului. De aceea, Rusia va trebui să își gândească cu mare atenție orice pas pentru a continua să fie un mediator valid într-o regiune în care cei mai mulți se urăsc de moarte între ei (în realitate, disputa feroce Iran – Israel e foarte vizibilă, dar de fapt e cea mai puțin probabilă – ambele sunt puteri nucleare – a se inflama la roșu). Spre deosebire de abordarea uzuală, de tip ”sancțiuni și amenințări cu o  intervenție militară” a Statelor Unite ale Americii, Rusia jonglează destul de abil diplomatic în regiune. Cei doi jucători par a fi un fel de ”Good Cop, Bad Cop„, ceea ce poate uneori crea confuzie și opacitate privind intențiile și interesele reale ale acestora. Prezența în repetate rânduri la Moscova a ex-premierului Benjamin Netanyahu și a președintelui Hassan Rouhani dă senzația că această linie e mult mai ușor de mediat decât ar părea, citind declarațiile publice ale celor două părți. Însă pentru Israel, alianța strategică cu SUA este vitală, dincolo de tensiunile acumulate în timpul lui Barack Obama, unele încă latente în ciuda deschiderii manifestate de Administrația Trump.

Mult mai incendiară – la propriu și la figurat – este relația dintre Regatul saudit și regimul de la Teheran, chiar dacă printr-un proxy-war în Yemen. Iar aici diplomația americană chiar nu prea ar putea face ceva. Nici dacă ar vrea ! În schimb, Vladimir Putin a sesizat nișa pe care ar putea contribui după episodul Siria. Statele arabe din Golf sunt inamice pe o multime de motivații, unele cu greutate, altele aparent ilogice. Dar toate vorbesc o singură limbă: petrodolarul ! Astfel că liderul rus a descins la Riad, unde a fost întâmpinat cu surle și trâmbițe (la propriu, garda regală făcând un adevărat spectacol din protocolul de primire). Pe lângă negocierile privind prețul petrolului și soarta pactului dintre OPEC și țările producătoare de petrol ne-membre ale organizației (discuții antamate încă din cadrul Summitului G20 din luna mai a.c.), Vladimir Putin a încercat o detensionare a conflictului dintre Iran și Arabia Saudită, tensiuni ajunse la apogeu după ce Israelul a ratat o operațiune specială de eliminare a generalului Qasem Soleimani, comandantul Forțelor Speciale ale Gărzii Revoluționare Iraniene. Reamintesc că în urmă cu vreo 5-6 luni, președintele Donald Trump a trecut Garda Revoluționară Iraniană pe lista organizațiilor teroriste, ca urmare a furnizării de armament către facțiunile militare din Yemen. Criza umanitară din Yemen și soluții, dar și lobby pentru revenirea Damascului în Liga Arabă. Dacă au existat rezultate sau măcar anumite învățăminte și concluzii din partea liderului rus, cu siguranță va mai trece ceva timp până să aflăm sau să le vedem puse în practică. Vom vedea însă, potrivit ministerului Energiei de la Moscova, Alexander Novak, mai multe investiții comune ale Rosneft și Saudi Aramco în Rusia. Deocamdată. Faptul că Vladimir Putin a inclus în turneul său și Emiratele Arabe Unite aduce un semnal în plus – Rusia se vrea un lider economic și geopolitic în regiune.

Punctul nevralgic al Rusiei în Orientul Mijlociu este Turcia – de alfel unul predictibil, imi amintesc că am și spus acum ceva timp în cadrul unei emisiuni tv că văd în Erdogan un lider pe lângă care autoritarismul lui Putin e parfum de tei!). Personalitatea lui Recep Erdogan și intenția Turciei de a deveni lider regional de necontestat nu avea cum să nu înceapă să ia decizii de putere pe cont propriu, în ciuda înțelegerilor asumate în cadrul triadei Rusia – Turcia – Iran. Desigur, medierea unui acord temporar în conflictul dintre Turcia și Siria e un plus la butoniera lui Putin. Dar pe termen lung Rusia va trebui să găsească o altă strategie în privința parteneriatului cu Ankara. Mai ales că Erdogan știe că toate cheile tranzitului de carburanți – inclusiv cel al exploatărilor în comun cu Israelul, din Marea Mediterană, sunt la el. E drept că și USA nu vor putea uzita o veșnicie de atitudinea ambivalentă și flamboaiantă a lui Donald Trump. Intenția NATO – via USA – de a se dispensa de Turcia – (a doua armată ca mărime în Alianță) ar putea să îi ofere lui Putin o șansă importantă în această ecuație, drept pentru care în locul dlor Stoltenberg și Geoană aș reflecta mai serios asupra problemei. Mai ales în contextul declarațiilor recente ale președintelui Macron.

După Siria – Rusia încotro ?

Deși oficial nimeni de la Moscova nu discută despre acest aspect, iar cei care o fac sunt de obicei analiști externi, prezența Rusiei în Siria (cu tot ce a însemnat asta, inclusiv o investire uriașă de resurse în modernizarea și înzestrarea armatei), adăugând și sancțiunile economice impuse de USA și UE, au șubrezit pilonii economiei și popularitatea lui Vladimir Putin. Astfel că până la consolidarea tuturor acestor demersuri diplomatice, economice și politice în Orientul Mijlociu, liderul de la Kremlin are de rezolvat o anume instabilitate internă, alimentată în special de războiul informațional cu Occidentul, deci se impune o pauză de analiză și reajustare a obiectivelor privind Orientul Mijlociu. Pentru că adevărata influență a Rusiei în regiune abia de acum încolo începe.

 

France, Qatar completed deal – US $7.5 billion for 24 Dassault Rafale

According DefenceNews, France and Qatar completed the deal for 24 Dassault Rafale fighter jets at the opening day of the Doha International Maritime Defence Exhibition and Conference.

AIR_Rafales_Split_lgThe fighter deal, which includes MBDA missiles, training for 36 pilots and some 100 mechanics, was earlier reported to be worth €6.3 billion (US $6.9 billion); however, it was announced Tuesday that the deal is worth €6.7 billion (US $7.5 billion).

Qatar’s purchase of Dassault Rafale fighters has been financed with the help of Japanese banks external link external link. The Gulf state recently paid a 15% down payment on its order, which in total amounts to $6.8 billion. The loan highlights a growing relationship with Japan through Japanese business interests in areas of construction and finance. Investments and projects involving Japanese companies include construction for the 2022 World Cup, and the building of a subway system in Doha, while Qatar supplies liquefied gas to Japan. The participation of Japanese money in the deal comes as tighter EU financial regulations to European banks bring lending under greater scrutiny, while a US loan to buy French technology may have upset Boeing, a competitor to Dassault in the fighter market.

The Rafale is a 9.5 – 10.5 tonne aircraft powered by 2 SNECMA M88 jet engines, each generating up to 16,500 pounds thrust with afterburner. Canards are used to improve maneuverability, especially for snap-shots in short-range dogfights, and radar shaping lowers the aircraft’s profile relative to 4th generation competitors like the Mirage 2000 or F-16. Carrier capability was a prime motivator behind France’s decision to go it alone with the Rafale program, and variants exist for both land-based and carrier use.

UPDATE: DIMDEX Press Day –  A dedicated day for the press was organised for Monday 28 March, the day before DIMDEX officially opens. Press Day consisted of three main components: covering the arrival of warships to Doha Commercial Port (DCP) on tugboats, followed by a press conference and a media lunch at the QNCC. There was an option to stay longer on a tugboat instead of attending the press conference / lunch if desired.

Munich Security Conference – the 49th reunion/ February 2013

The 49th annual meeting of Munich Security Conference (MSC) takes place (Bayerischer Hof Hotel) from 1 to 3 February 2013 and as usual, will bring together many senior figures from around the world to engage in European and transatlantic security policy. Event’s hosts estimate that more than 400 decision makers msc-logo_1representing international business and political spheres will attend.  Roughly “one dozen heads of state or government,” as well as five EU commissioners are included in that total. Close to 60 CEOs from large German and international companies are also expected. In addition, roughly 700 accredited media outlets are expected cover the event. MSC has become a not-to-be-missed annual event for the international  “strategic community” in the field of foreign and defense policy and is an independent forum dedicated to exchanging new ideas and promoting peaceful conflict resolution, cooperation, and dialogue in dealing with today’s and future security challenges.

Like recent years, decision makers in foreign and security politics as well as from the business sector are expected again in Munich. The Conference Chairman , Wolfgang Ischinger, said on Thursday in the Bavarian capital: “We expect even more participants from even more countries, with even higher ranks than ever before.” Among others important leaders will be also US Vice President Joe Biden. He will travel to Germany to participate in the 49th Munich Security Conference the second time as Vice President of US. His presence is a “meaningful political signal” said Wolfgang Ischinger at a press conference previewing the start of MSC. Four years ago, at the beginning of President Obama’s first term, Biden gave a widely noted speech (link), calling for a “reset” in the relationship between Russia and the United States.

In terms of German governmental representation, Ischinger named several prominent leaders: Foreign Minister Guido Westerwelle, Defense Minister Thomas de Maizière and Interior Minister Hans-Peter Friedrich. Furthermore, he noted that Finance Minister Wolfgang Schäuble is scheduled to give a talk on the European debt crisis.

Other expected guests include Russian Foreign Minister Sergei Lavrov, outgoing Israeli Defense Minister Ehud Barak and UN special envoy for Syria Lakhdar Brahimi. A representative of the Syrian opposition was also invited. The Iranian Foreign Minister Ali Akbar Salehi is also expected to attend and discuss about his country’s controversial nuclear program.

Meetings’ agenda of world security leaders are dominated by the crisis situation from Mali, Syrian folder, the recent protests from Egypt, but also include discussions dedicated to the European sovereign debt crisis (often referred to as the Eurozone crisis). The Iranian nuclear program are also to be addressed.

Update_1: The Munich Young Leaders 2013 will take place at the sidelines of the 49th Munich Security Conference from January 31 to February 3, 2013. The Munich Young Leaders Round Table on Security Policy brings together young leaders in the field of foreign and security policy. You can find all further information here.